ÎNCEPUT DE LEGENDĂ
Finalul anului 1924 a marcat un eveniment important din biografia fotbalului bucureştean şi românesc. La cumpăna dintre ani, cluburile ROMCOMIT şi Triumf, forţate de considerente financiare, au fuzionat semnând astfel actul de naştere al uneia dintre cele mai puternice echipe bucureştene din perioada interbelică, JUVENTUS. Tradiţia latină cultivată de noul club sportiv era ilustrată şi de emblema acestuia, care evoca istoria oraşului Roma, cu lupoaica alăptându-i pe Romulus şi Remus.
Echipa a păstrat culorile fostului club româno-italian (roşu şi albastru) şi a rămas să joace pe arena “ROMCOMIT”, situată pe locul unde este astăzi Facultatea de Drept şi Opera Română până în strada Vasile Pârvan. Pe lângă un foarte cochet şi încăpător stadion de fotbal, baza sportivă mai cuprindea terenuri de tenis şi o sală de scrimă. Evenimentul fuziunii apare menţionat într-un material apărut duminică, 4 ianuarie 1925, în Gazeta Sporturilor, sub titlul: “Juventus – O fuziune senzaţională”. Documentul a fost semnat de conducătorii Triumfului, Csillag Blank şi S. Petrovici, urmând ca noua conducere a clubului Juventus să fie compusă din: Etore Brunelli, preşedintele Băncii Italo-Române, fondatorul clubului şi primul său preşedinte, Ion Cămărăşescu, C.N Capşa, Moretti, Mayer, Farchi şi Mehlberg.
Juventus a fost una dintre echipele cele mai iubite de publicul românesc, datorită jocului său elegant, spectaculos, modului corect de a-şi apăra şansele şi a respecta adversarii. Jucătorii juventişti aveau o educaţie sportivă şi civică aleasă. Ţinuta lor dincolo de teren era ireproşabilă, ca de altfel şi cea a conducătorilor, care erau întotdeauna un exemplu demn de urmat.
Noul Juventus Bucureşti se remarcă chiar din anul de debut, reuşind câteva partide internaţionale şi victorii de prestigiu. Printre acestea: 2-1 cu Slavia Praga la data de 29 iunie 1925 (au marcat Melchior şi Brauchler), în faţa a 4.000 de spectatori, şi 0-3 cu Slavia Sofia pe 6 septembrie, în acelaşi an. Juventus intră în focul luptei pentru titlul de campioană încă din sezonul 1925-1926. Campioană regională, ea participă turneul final în cadrul căruia obţine următoarele rezultate: 4-1 cu Craiova, la Bucureşti, 1-3 cu S.G. Sibiu, la Sibiu, în sferturile de finală, 2-2 şi 4-1 cu Fulgerul Chişinău, în semifinale, după care pierde cu 0-3 finala cu Chinezul Timişoara, echipă care a cucerit şase titluri de campioană naţională în perioada 1921-1927. Din “11-ele” finalist al Juventusului făceau parte: Stoian, Veţianu, Georgescu, Vasiliu, Motoroi, Grigoroiu, Dobo, Melchior, Moretti, Cristescu, Koszo. Patru ani mai târziu (1929-1930), ajunsă din nou în finală, după ce a învins Dacia Unirea Brăila cu 16-0 şi Mihai Viteazul Chişinău cu 4-2, Juventus câştigă titlul de campioană naţională învingând cu 3-0 pe Gloria CFR Arad. Echipa campioană: Bacinski, Deleanu, Georgescu, St. Wetzer, Vogl, Remeny, Dobo, Melchior, R. Wetzer, Raffinscky, Maior.
De remarcat din această periodă câteva nume care au făcut ele însele legendă în fotbalul românesc. Portarul Bacinski, mai târziu un apreciat antrenor, şlefuitor de talente. Să îi amintim, de asemenea, pe celebrii Emerich Vogl, Ruda Wetzer, Ladislau Raffinscky şi nu în ultimul rând tripleta ofensivă DOBI – MELCHIOR – MERETTI, acesta din urmă fiind unul dintre membrii conducerii, alături de Ettore Brunelli.
Pe data de 11 octombrie 1931, Venus îşi inaugurează cu mare pompă arena de pe malul Dâmboviţei (Str. Ştirbei Vodă, colţ cu Splaiul Independeţei). În cadrul festivităţilor se dispută şi un meci cu Juventus pe care venusiştii îl pierd cu 2-3.
Începând cu anul 1932, fotbalul nostru va fi organizat după formula divizionară. În prima ediţie, Juventus nu participă, dar este prezentă în următoarele şapte ediţii, ocupând următoarele locuri: 1933-1934 – locul IV în seria a doua; 1934-1935 – locul XI; 1935-1936 – locul III; 1936-1937 – locul VII; 1937-1938 – locul IV în seria a doua; 1938-1939 – locul VIII şi 1939-1940 locul XI. În campionatul 1940-1941, Juventus activează în eşalonul secund şi ocupă primul loc în seria a treia cu drept de promovare în Divizia A. A venit însă războiul, campionatul s-a întrerupt, dar promovarea a rămas valabilă după reluarea competiţiei, o dată cu ediţia 1946-1947. În cele 6 ediţii de campionat postbelice (1946-1952) cât a activat în Capitală, Juventus s-a clasat pe următoarele poziţii în clasamentul primei divizii: IV în 1946-47, V cu numele de Distribuţia şi Competrol în 1947-48, VII în 1948-49 cu numele de Petrolul Bucureşti, X în 1949-50 cu numele Partizanul, locul V în 1950-51 cu numele Flacăra, locul XI în 1951-52 tot sub denumirea de Flacăra, ultimul an în Divizia A, după care echipa se mută în Ploieşti. Acolo a dat naştere a dat naştere Petrolului din Oraşul Aurului Negru. O vreme, Petrolul, care revine în primul eşalon în 1954, a mai însemnat Juventus doar prin prisma lotului de jucători.
JUVENTUS RELOADED
În anul 1992, după 68 de ani de la naşterea Juventusului şi 40 de ani de la convertirea sa în Petrolul Ploieşti, un om dornic să reînvie o legendă şi-a propus să readucă în prim-planul interesului fotbalistic ceea ce a fost pe vremuri JUVENTUS BUCUREŞTI.
Astfel, sub patronajul omului de fotbal Ilie Ionel Ciuclea ia fiinţă clubul de fotbal FC Juventus, care şi-a dorit să fie de la bun început o şcoală adevărată pentru viitorii fotbalişti profesionişti. Acţiunea “Juventus 1992″ şi-a propus o încercare de a merge pe urmele fondatorului, cel care a fost Ettore Brunelli, pentru a-i cinsti memoria şi a-i pune în valoare meritele. Era clar că acesta nu mai era în viaţă, ţinând cont de faptul că ar fi trebuit să aibă vârsta de 110 ani (era născut pe 8 aprilie 1882, la Messina). S-a căutat însă ca cineva din familia lui, urmaşii acestuia, să fie găsit pentru a prelua simbolic ştafeta întemeietorului. În acest sens, s-a purtat o corespondenţă bogată între SC Supercom SA, prin directorul general Ilie Ionel Ciuclea, cu Crucea Roşie Italiană şi cu Ambasada Italiei la Bucureşti, rezultatul final al tuturor diligenţelor fiind exprimat în răspunsul dat la 20 octombrie 2000 de Ambasada Italiei la Bucureşti prin care se spune:
“Din datele aflate la arhivă rezultă că domnul Ettore Brunelli a avut doi fii, Enrico şi Giuliana, născuţi la Genova, pe 4 septembrie 1909 şi, respectiv, pe 24 decembrie 1915. Din nefericire, deşi este lăudabilă iniţiativa dumneavoastră, nu avem posibilitatea să verificăm dacă cele două persoane mai sunt în viaţă”. Este foarte probabil ca Ettore Brunelli, împreună cu cei doi fii ai săi, să fi părăsit ţara după actul naţionalizării de la 1948 şi urma să li se fi pierdut în condiţiile politice din acea vreme.